Lansarea volumului „Războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara–vara anului 1992”, semnat de istoricul și diplomatul Mihai Gribincea, a devenit un prilej de reflecție strategică asupra unuia dintre cele mai puțin asumate episoade ale istoriei recente din spațiul est-european. Evenimentul a scos la suprafață nu doar o analiză istorică solid documentată, ci și o serie de avertismente legate de securitatea regională, valabile inclusiv în contextul actual al războiului din Ucraina.
Una dintre cele mai puternice concluzii ale serii a fost formulată de expertul în securitate Iulian Fota, care a afirmat fără echivoc: „Primul război pe care rușii îl fac în Marea Neagră este împotriva românilor”. Declarația nu a fost una retorică, ci s-a sprijinit pe analiza contextului geopolitic de la începutul anilor ’90 și pe lectura atentă a documentelor care arată implicarea directă a Federației Ruse în conflictul de pe Nistru.
Potrivit lui Iulian Fota, războiul din 1992 a fost mult timp tratat fie ca un conflict local, fie ca o dispută internă a Republicii Moldova, ceea ce a permis minimalizarea semnificației sale strategice. În realitate, a subliniat el, acesta a reprezentat prima manifestare clară a unui tip de comportament strategic al Rusiei post-sovietice: utilizarea forței militare, directe sau indirecte, pentru a-și conserva influența în fostul spațiu sovietic și pentru a bloca procesele de apropiere de Occident.
Această lipsă de reflecție critică asupra războiului de pe Nistru a avut consecințe pe termen lung. În opinia lui Fota, faptul că episodul din 1992 nu a fost analizat sistematic nici în mediul academic, nici la nivelul decidenților politici a contribuit la subestimarea rolului Transnistriei ca instrument geopolitic. „Modelul testat atunci – conflictul înghețat, trupele rusești prezentate drept forțe de menținere a păcii, negocierea prelungită fără soluție – se va regăsi ulterior și în alte spații”, a arătat el, sugerând o continuitate clară între Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și, mai târziu, estul Ucrainei.
Volumul lui Mihai Gribincea vine tocmai să umple acest gol de cunoaștere. Cartea este construită pe baza a sute de documente de arhivă, multe dintre ele puțin cunoscute sau ignorate până acum, și oferă o reconstrucție detaliată a genezei conflictului, a etapelor sale militare și diplomatice, precum și a negocierilor care au dus la acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992. Din analiza autorului reiese clar că Federația Rusă nu a fost un mediator neutru, ci un actor direct implicat, care a influențat decisiv atât desfășurarea confruntărilor, cât și arhitectura post-conflict.
Un punct esențial al dezbaterii a fost modul în care conflictul a fost „înghețat”. Gribincea arată că acest rezultat nu a fost unul accidental, ci o soluție convenabilă pentru Moscova, care a reușit astfel să-și mențină trupele pe teritoriul Republicii Moldova și să păstreze o pârghie constantă de presiune politică. În acest sens, Transnistria nu este doar o problemă istorică nerezolvată, ci o variabilă activă în ecuația de securitate a Republicii Moldova și a întregii regiuni a Mării Negre.
În intervenția sa, Iulian Fota a legat explicit lecțiile anului 1992 de prezent. El a atras atenția că nu poate fi discutată coerent securitatea Ucrainei fără a lua în calcul situația Republicii Moldova și prezența militară rusă din Transnistria. Ignorarea acestei dimensiuni înseamnă, în opinia sa, abordarea incompletă a unei probleme structurale de securitate. De altfel, conflictul de pe Nistru a demonstrat încă de atunci capacitatea Rusiei de a exploata vulnerabilități politice, instituționale și militare ale statelor aflate în tranziție.
Mesajul general al serii a fost unul de avertisment lucid. Războiul moldo-rus din 1992 nu aparține exclusiv trecutului, iar analiza sa nu este un exercițiu academic steril. Dimpotrivă, înțelegerea acestui episod este esențială pentru formularea unor politici realiste de securitate în Republica Moldova și în regiunea Mării Negre. Așa cum a subliniat Iulian Fota, ignorarea primului război purtat de Rusia în acest spațiu a creat premisele repetării unor strategii similare în anii care au urmat.
Cartea lui Mihai Gribincea se impune, astfel, nu doar ca o contribuție majoră la istoriografia conflictului de pe Nistru, ci și ca un instrument necesar pentru analiza prezentului. Într-un context regional marcat de instabilitate și confruntări deschise, volumul oferă cheia de lectură a unui model de acțiune geopolitică testat acum mai bine de trei decenii, dar încă activ.
